Birtkenau

 Dacă mi-ar păsa mai mult de noțiuni depășite precum dihotomia stânga-dreapta, aș folosi alt cuvânt în titlu decât ”subversivă”, pentru că prea e molfăit de cei care iau numele libertății în deșert și își scriu articolele rouge caviar de pe ultimul model de iPhone. Nu-mi place treaba asta, așa că-mi aleg orice cuvinte vreau.

Ideea pornește de la o carte: The Subversive Family, de Ferdinand Mount. Nenea ăsta e un baronet conservator englez (da, am un fetiș pentru baroni și baroneți, vine de la știm-noi-cine, călărețul de tigri) care abordează familia dintr-o perspectivă interesantă. În zilele noastre, toți incriminează căsătoria drept o instituție coercitivă, oprimatoare, plină de obligații și de reguli stricte, care trebuie respectate, că de nu…

Că de nu…nimic. Pentru că, din punctul lui de vedere, familia nu e asta, ci taman invers. E opoziția la orice e impus, la normă, la dogmă, la conformism. E alegerea, din toată lumea de pe lume, a unei persoane cu care creezi intimitate. Iar intimitatea asta, zice Mount, e cea mai periculoasă pentru orice societate care încearcă să te înregimenteze și să te controleze, pentru că nimeni nu poate intra cu adevărat în mințile și-n discuțiile a doi oameni care împart un pat, o casă, o dragoste.

Și dacă stau bine să mă gândesc, chiar așa e. Nu e o integrare în societate, ci o fugă din ea. Nu e o ucidere a individualismului și a libertății, ci o celebrare a lor. Nu e zidul unei închisori, ci o fortăreață de apărare. E granița dintre în lume și acasă, unde nimic nedorit nu poate pătrunde.

Îmi place ideea asta de familie-cetățuie și libertate în același timp. Poate pentru că prețuiesc libertatea, dar nu în sensul ultramodern de însingurare și independență, poate pentru că mi-e dragă familia, undeva dincolo de interpretarea greșită de supunere, dar și de ideea modernă de egalitate totală – familia ca unitate, completare, brigadă de luptă.

Nu apăr familia, pentru că nu e nimic în pericol. Nu ies în stradă să strig cât e de bună și să aduc aminte de ea. Cred că fac mai mult militantism mergând cu stimatul domn de mână la supermarket, la concert sau la conferință, mereu cu zâmbete și sclipiri în ochi, decât țipând pe drumuri că ce bună e familia. Împotriva tuturor zvonurilor alarmiste, oameni continuă să locuiască împreună, să își împartă lucrurile, să facă copii și să îmbătrânească unul lângă altul. Surprinzător.

Mă bucur de nu mai pot când văd familii potrivite, de oameni care, pe lângă că se iubesc, sunt prieteni și au aceleași valori. Mă supăr teribil când aud de la vreun camarad că nevasta nu-l lasă la nimic din ce-i place, începând de la o bere inofensivă până la un pic de politică.

Să mai zic o dată? Sunt convinsă că familia e o formă de rezistență . Unii dintre noi nu suntem chemați nici să devenim sfinți, nici eroi. Unii suntem chemați să iubim un om, să împărtășim cu el idei, să facem copii și să-i creștem așa cum ni se pare nouă că trebuie. Iar asta e teribil de bine.

Imaginea clişeu despre extremiştii de dreapta este că sunt nişte băieţi masivi, cu şireturi albe şi tricouri negre, care pot urla sloganuri din toţi rărunchii şi care nu ezită să scoată bastonul. telescopic dacă e nevoie. Aş vrea eu să zic că e un nefondat, însă, ca orice clişeu, are o oarecare doză de realitate. Mişcările noastre sunt un mediu preponderent masculin şi dur. Femeile sunt, în general, puţine sau absente.

Prima dată când m-am apropiat de vreo mişcare de dreapta din ţara noastră, a fost la o acţiune din oraşul meu natal. Văzusem afişe, citisem despre ei, într-un final mi-am făcut curaj să mă duc. Ştiţi cum sunt acţiunile din oraşele mici – vreo 20 de persoane, cu indulgenţă, toţi prieteni între ei. Printre steaguri şi bannere, am găsit cu greu două fete, ambele tipul camaradului: una cu tricou larg, bărbătesc şi atitudine voluntară, cealaltă cu şapca trasă pe ochi şi îmbrăcată în camuflaj. Eu eram într-o bluză înflorată şi cu un zâmbet până la urechi. M-am gândit că fac ceva greşit, fiindcă îndrăznesc să fiu femeie, nu să mă deghizez în băiat.

Poate par superficială fiindcă vorbesc de vestimentaţie. Era doar un mod de a evidenţia atitudinea pe care am găsit-o în general la fetele din grupurile naţionaliste. Am impresia că, fiindcă nu-şi găsesc locul ca femei, încearcă să devină aidoma camarazilor pe care-i admiră. În opinia mea, asta se întâmplă fiindcă mediul ăsta e, în general, ostil pentru fete.

Prima problemă ar fi ostracizarea de care am mai vorbit. Nu o mai dezvolt, fiindcă prea par că-mi ling rănile la nesfârşit. Dacă tot am pornit pe drumul ăsta, hai să ne asumăm o dată şi condiţia de paria şi discriminaţi şi să fim cine vrem să fim. Chiar şi aşa, nu e o preocupare care să atragă femeile în mod deosebit.

A doua ar fi chiar atitudinea camarazilor. De cele mai multe ori, când te văd că eşti fată te chestionează mai abitir decât pe un membru nou băiat, fiindcă vor să vadă dacă eşti cu istoria şi politica la tine. Mulţi sunt limitaţi de prejudecăţile de gen, cum că femeia n-ar prea putea să înţeleagă treburi importante precum militantismul. Eu nu sunt deloc feministă, aşa că le dau dreptate într-o oarecare măsură. Multe dintre fetele pe care le-am întâlnit pe ici, pe colo, în mediul ăsta nu erau venite în organizaţii din convingere proprie, ci aduse de bărbaţii lor. Sigur că e ideal ca o familie să împărtăşească aceleaşi idei, dar de cele mai multe ori fetele preiau pe nemestecate ideile prietenilor şi se trezesc într-o grupare care nu le reprezintă, doar pentru că le emoţionează să se ţină de mână sub un steag şi să apară în poze rebele de la manifestaţii. E frumoasă dragostea asta, dar aşa se alimentează prejudecata.

Cum e să fii femeie în mediul ăsta? Nici bine, nici rău, nici aşa, nici altminteri.

• Puţin ciudat fiindcă eşti înconjurată numai de bărbaţi, ceea ce pare minunat până te găseşti în nenumărate seri la bar, încercând să le înţelegi glumele şi să ţii pasul cu ei la băutură.
• Delicată şi fragilă, când te întreabă dacă eşti capabilă să faci un marş Bucureşti-Tâncăbeşti sau să ţii un steag în gardă mai mult de 10 minute.
• Specială, când se miră că ai citit despre dreapta, că recunoşti semne şi simboluri sau că l-ai înţeles pe Evola.
• Minimalizată, când apari la braţul omului pe care-l iubeşti şi devii, din tu însăţi, prietena/soţia lui X.

Trebuie doar să-ţi găseşti locul. Chiar dacă sunt dedicată unei cauze, nu aş face activităţi care nu mă reprezintă. O să rămân tot fata asta, care citeşte literatură, care se îmbracă doar în fustă şi rochie, niciodată în pantaloni, care-şi pune funde în păr şi zâmbeşte des. Naţionalismul, deşi mi-l asum la toate nivelurile vieţii, nu va fi niciodată pentru mine o uniformă, fiindcă îl văd ca pe o libertate, iar calitatea de militant nu trebuie să mă transforme.

Aş vrea să văd mai multe fete în lumea asta (era să folosesc clişeul “scena asta”, dar scenă sună a ceva artificial, a mască pe care o pui pentru câteva ore, ca apoi să o dai jos, iar ce facem noi nu e aşa). Mai multe fete care să-şi asume condiţia şi să se integreze exact în locul lor, fără să trebuiască să se muleze după un calapod.