Birtkenau

Nu credeam să-nvăț a mă minuna vreodată de România, dar iată că s-a întâmplat. A ținut Regele Mihai un discurs în Parlament și toată lumea s-a emoționat până la lacrimi. Să vezi și să nu crezi, pe tot facebookul, pe toate blogurile, în toate ziarele, la toate televizoarele e deversată o cantitate impresionantă de regi și regine, prinți și prințese și chemări de reîntoarcere la monarhie. Până azi cunoșteam o singură femeie regalistă, care ne invita la bere în fiecare an de ziua lui Mihai. Acuma, peste noapte, și-au dat toți seama că monarhia e ceva minunat. Ce-mi place manipularea media, ce-mi plac masele credule.

Euforie generalizată și alta nu, la competiție cu laringele sfântului Ioan Gură de Aur expus în București pentru pupat (sunt convinsă că atunci când o să moară domnul rege toată țara o să fie în lacrimi și o să vină să-și depună omagiile). Nu pot să nu apreciez pofta de estetică pe care o au românii mei. Eu asta am înțeles, că le-a plăcut de Mihai fiindcă a vorbit frumos, că are habar cum se ține un discurs și că se pricepe la metafore și piruete din condei. Super. Oratoria educată și pieptănată este calea spre prosperitate.

Da, a fost un discurs frumos și emoționant. Cam ca o telenovelă. Te prinde, îți ia ochii, îți distrage atenția de la orice te preocupa, te lasă moale și pregătit pentru publicitate.

Recunosc că și eu, ca aproape orice om normal, mă uit cu jind la perioada interbelică și că într-adevăr atunci era monarhie. Mai recunosc și că mă ung pe suflet ideile tradiționaliste. Mă întreb, totuși, de ce omul ăsta, fost rege, așa de întreg la minte și de estet cum îl vedeți, se pretează la un așa circ cu discursuri storcătoare de lacrimi de la gospodine. Mă mai întreb și de ce fanionul regalității stă la B1TV și de ce Băsescu încearcă să ne convingă că monarhia e bună și frumoasă (asta după ce a încercat să câștige extremiștii mai slabi de inimă cu povestea despre Antonescu).

Monarhia ne aduce nouă lapte, carne, brânză, ouă. Ne mai aduce încremenire în proiect, lipsa meritocrației mai ceva ca acum și câte și mai câte lucruri minunate. Cu siguranță democrația nu e mare brânză, dar oare țările care sunt acum monarhii o duc bine fiindcă au regi și regine? Mă îndoiesc profund. Dar probabil că alegeți asta tot pe considerente estetice, e mai ușor de scandat re-ge decât pre-șe-din-te.

Serios acuma, eu dacă vin în Parlament și țin un discurs frumos, împănat cu chestii plate și neimportante, vă extaziați de mine? Nu, că nu-s regina Dina Birtkenau. Ce pot să zic? Biciușca mamii tale de popor, care ai ajuns să te entuziasmezi că un moșulete poate să țină un discurs coerent. În curând o să-l puneți rege pe Dan Puric, că și ăla se pricepe la fel de bine să rumege platitudini și să spună multe fără a spune de fapt nimic.

 Articol de Ovidiu Nahoi în Dilema Veche 

Declaraţie-şoc a ministrului de Finanţe polonez Jan Vincent-Rostowski, săptămîna trecută, în Parlamentul European:

„Trebuie să salvăm Europa, cu orice preţ. Pericolul unui potenţial război, în următorii zece ani, deşi acum nu facem planuri pentru următorii zece ani, este un scenariu la care ar trebui să ne gîndim. Dacă «zona euro» ar dispărea, dacă ar exploda, atunci există riscul ca UE să nu supravieţuiască. Dacă UE nu va putea să îndure acest şoc, atunci tot proiectul european ar fi în mare pericol, ceea ce ar duce la situaţia în care, peste cîţiva ani buni, vom avea de înfruntat un alt foarte mare pericol. Am folosit această comparaţie pentru a arăta politicienilor cu care am vorbit cît de gravă este situaţia“.

Mulţi ar putea ridica miraţi din sprîncene: război în Europa? De neimaginat, mai ales că marea majoritate a celor care populează astăzi bătrînul continent n-au trăit vemurile ultimei mari confruntări militare. Războiul nu face parte din memoria noastră, el este doar un subiect de cărţi şi filme. Este adevărat, chiar lîngă noi, românii, Iugoslavia s-a prăbuşit sîngeros, în debutul anilor ’90. Dar totul părea atunci atît de departe, chit că pînă în acele locuri nefericite ajungi doar în cîteva ore de mers cu maşina… Ar exista multe argumente împotriva ideii că un război în Europa ar mai fi posibil. Dar cît de valide mai sînt acestea, în toiul furtunii ce a cuprins astăzi întreaga Uniune? Iată cîteva argument împotriva războiului şi cîteva contraargumente.

„Liderii europeni nu vor permite asta“

Dar despre ce lideri este vorba? Despre vizionarii secolului XX? În nici un caz! O prăbuşire a proiectului european nu doar că va aduce în scenă, ci va fi chiar opera unui alt tip de lideri, cu totul diferiţi. Îi simţim deja, în zone deocamdată periferice ale scenelor politice naţionale, dar din ce în ce mai activi şi influenţi. Naţionaliştii flamanzi, de exemplu, care reuşesc să facă din constituirea guvernului belgian o ecuaţie imposibilă. Activiştii Jobbik din Ungaria, cu ideile lor iredentiste, care au influenţat puternic adoptarea unei constituţii cu aer de secol XIX. „Adevăraţii finlandezi“ ori neoliberalii slovaci din SaS, care, în minoritate fiind, reuşesc să determine guvernele fragile din ţările lor să condiţioneze planul de ajutorare a Greciei de acordarea unor garanţii, imposibil de oferit, pentru fiecare ţară în parte. Pentru ei, orgoliul naţional e mai important decît salvarea Europei. În Franţa, sub ameninţarea electorală a Frontului Naţional, liderii UMP aflaţi la putere îngroaşă în mod penibil tonul la adresa românilor, pe care îi prezintă naţiunii drept responsabili de toate relele posibile. La fel, extrema dreaptă olandeză împinge guvernul de la Haga spre o poziţie iraţională, îndreptată împotriva admiterii României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen. Şi exemplele pot continua. Nu cultura compromisului îi caracterizează pe liderii de acest gen. Ci, mai curînd, promisiunea lor de a apăra „cu orice preţ“ interesul naţional, de a repara nedreptăţi istorice, reale sau închipuite. Ce vor face ei odată ajunşi la putere? Îşi vor dezamăgi alegătorii, dînd dovadă de „slăbiciune“ şi negociind? Sau vor merge „pînă la capăt“?

„Nu mai sînt motive de război în Europa“

Ni se pare. Proiectul integrator şi succesul economic şi social al Europei ultimelor decenii nu a făcut decît să acopere tensiuni vechi, care pot fi reaprinse în momente de criză. Diverse „Antante“ şi „Sfinte Alianţe“ ar apărea imediat, state mai mici şi mai slabe urmînd a gravita în jurul „marilor puteri“.

Cum „piaţa unică“ va deveni o amintire, imediat va izbucni o competiţie pentru obţinerea de privilegii comerciale şi subordonarea economică a celor mai mici de către cei mai mari – un fel de colonialism pe teren propriu, prin intermediul unor mari companii sprijinite, de astă dată făţiş, de căre guvernele statelor mari. Toată această bătălie pentru „împărţirea prăzii“ va genera conflicte inimaginabile azi. Să nu uităm apoi de problemele locale: escaladarea tensiunilor dintre valoni şi flamanzi, noul avînt al naţionalismelor basc, catalan, corsican, reaprinderea conflictelor dintre români şi unguri sau unguri şi slovaci. Ca să nu mai vorbim despre Balcani! Dispariţia proiectului integrator va duce la redescoperirea proiectelor naţionale. Problema în Balcani este că fiecare naţiune (bulgară, română, greacă, albaneză, macedoneană, sîrbă) vrea să fie „mare“. Numai că o naţiune „mare“ presupune cel puţin un vecin „mic“. Şi nebunia nu se termină niciodată.

Cetăţenii europeni nu mai au chef de războaie

De ce ar accepta cetăţeanul european de azi să moară într-un şanţ, în loc să se bucure de cel mai bun loc de trăit din lume: slujbă plătită generos, concedii lungi, beneficii sociale, mîncare gustoasă, oraşe şi sate minunate? Pentru ce ar urma el îndemnurile unor lideri loviţi pe scufiţă? Aşa ar fi, dacă nu am fi văzut revărsările de violenţă din mari oraşe ale Europei. Cine le-a animat? Sînt membrii unei noi generaţii, care au avut prea puţin acces la stilul de viaţă al europeanului de vîrstă şi condiţie medie. Sînt tineri lipsiţi de posibilitatea găsirii unei slujbe din care să trăiască decent, imigranţi din a doua generaţie, neintegraţi şi în criză de identitate, tot felul de alţi rebeli fără cauză.

Mulţi dintre ei poate s-ar avînta într-un război de-adevăratelea, dacă nişte lideri lipsiţi de scrupule le-ar oferi – pentru prima oară în viaţă – un scop. Le-ar deschide înaintea ochilor perspectivele unei „lumi mai bune şi mai drepte“, i-ar îmbăta cu lozinci naţionaliste sau, mai simplu, le-ar sugera că poţi jefui şi viola fără să ţi se întîmple nimic după aceea. În definitiv, aceste ingrediente au contribuit din plin la drama iugoslavă. Desigur, toate aceste lucruri nu sînt astăzi probabile. Dar sînt posibile. Şi, să ne aducem aminte de o vorbă veche: „Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească!“.

“Pe când altfel si în iad daca ar merge trupa legionara, de va fi unita, va învinge tot iadul si se va întoarce pe urma înapoi învingătoare. ” (Cărticica şefului de cuib)

Citatul ăsta cred că-mi place cel mai mult din tot ce a scris Corneliu Zelea Codreanu. Îl pot aplica la orice, de la familie, prietenie, până la modul de comportare într-o organizaţie sau aderarea la o ideologie. Mi l-aş pune pe frontispiciul casei, dacă aş avea o casă.

Aud azi de la toată lumea: “Noi nu merităm să fim legionari” sau alte remarci asemănătoare. Înainte să ne pună alţii beţe în roate, ne punem singuri. Nu ştiu de ce. Poate dintr-un tradiţionalism şi un respect dus la extremă, poate dintr-o minimalizare a calităţilor proprii, poate fiindcă aşa e moda. Eu nu-mi imaginez că cei din secolul trecut se gândeau… “oare merit să fiu legionar? Oare sunt destul de bun pentru ei?”. Nu, bănuiesc că întâi intrau în Mişcare şi apoi deveneau din ce în ce mai buni. Era o şcoală.

Noi nu. Noi ne-am născut ori prea proşti, ori prea buni ca să mai învăţăm ceva, ca să mai fim oameni în formare. Ne dezicem de societatea contemporană şi ne spunem marginali, dar ne-a prins în mreje cu complexul de vinovăţie. Am făcut din Mişcarea asta o icoană orbitoare, la care nu mai ridicăm ochii. La vremea lor erau moderni, erau inovatori, rupeau convenţii, erau altfel. Nu-i sactifica nimeni. Noi i-am urcat pe un soclu aşa de înalt că nu mai putem ajunge la ei. Nu trebuie să fim aleşi pentru asta, ne alegem singuri. Din punctul meu de vedere, e vorba de o hotărâre, de un principiu de viaţă, nu de o imitaţie searbădă.

Eu nu vreau să mă închin la o icoană cu Codreanu, vreau să fiu camaradă cu el. Nu mă interesează dacă lupta asta e dreaptă sau dacă nu e. Lupta asta e a mea pentru că aşa mi-am ales, nu pentru că deţine adevărul absolut, ci din drag. Din drag pentru neamul ăsta cu trecut pe de-o parte frumos, pe de-o parte amar, pentru câmpurile arse şi munţi, pentru oamenii mei neînchişi de graniţe, pentru cei care au avut vreodată inimă şi s-au chemat români. Atât, dragoste. Ura le-o las altora, să-şi piardă timpul în dezbinări, certuri şi învinovăţiri.

Mi-e ruşine că trăiesc într-o lume unde un traficant de droguri mort nu este numit aşa de media, ci “tată al patru copilaşi”. Tot în lumea asta, decizia unor negri să jefuiască magazine şi să dea foc unor oraşe este numită “revoltă”. Dacă societatea spune că asta este “o revoltă a tinerilor împotriva sistemului”, atunci eu nu mai vreau să mai fac parte din această societate, nici să fiu tânără.

Aţi promovat atâta multiculti-ul încât  aţi transformat toate capitalele Europei mele într-un morman colcăitor de imigranţi de toate culorile. Când musulmanii pun stăpânire pe cartiere în care impun Sharia, trebuie respectaţi şi iubiţi, fiindcă e o manifestare a frumoasei lor culturi. Când naţionaliştii fac un marş, o tabără sau un concert, trebuie înconjuraţi cu garduri şi păziţi de poliţie, fiindcă ei reprezintă adevăratul pericol. Dacă negrii devastează sistematic toată Anglia, e o revoltă a tinerilor. Dacă nişte albi ar fi făcut asta, ar fi fost numiţi hoţi şi huligani, iar poliţia ar fi avut dreptul să le rupă tibiile acolo, în stradă. În cazul evenimentelor de acum nu prea are voie, că sigur se va găsi cineva să ţipe că e o acţiune rasistă.

O fac eu pe dura pe aici, dar m-a copleşit povestea asta cu revoltele. Am plâns pentru toţi localnicii al căror loc nu mai este în propriile lor oraşe, pentru toţi oamenii cinstiţi care s-au văzut jefuiţi, pentru toate vânătăile şi juliturile unor nevinovaţi.

M-au impresionat naţionaliştii şi suporterii care s-au organizat în patrule, să-şi apere comunităţile. Am zis “uite, mă, cine are suflet”. Sunt sigură că, până la urmă, tot ei vor pierde. Vor fi numiţi nazişti, extremişti, intoleranţi şi mai ştiu eu cum pentru că au îndrăznit să stea drepţi în faţa acestei aberaţii. Pentru că Anglia nu mai e a celor cu coloană vertebrală, ci a celor care se îndoaie după cum bate vântul de la Bruxelles.

Iată Europa. Un loc trist cu legende frumoase. Asta a făcut multiculturalismul şi complexul de vinovăţie din spaţiul ăsta, o dată falnic şi important. Acum cea mai mare ruşine e să fii european şi alb. Oraşele nu mai sunt ale noastre. Sunt ale turiştilor care le consideră muzee în aer liber şi le tratează cu dispreţ, luând fotografii şi lăsând munţi de gunoaie. Sunt ale imigranţilor din Africa sau Orient, veniţi să trăiască din ajutoare sociale şi activităţi ilegale. Sunt ale celor perfect reeducaţi de societatea contemporană, care, distraşi de la adevăratele probleme, nu obosesc să militeze pentru “libertate” şi legalizarea homosexualităţii, drogurilor, prostituţiei, îndobitocirii.

Sper din tot sufletul că toate aceste evenimente nu sunt decât ultimele spasme ale unui muribund. Vreau să asist la moartea capitalismului şi multiculturalismului şi să pun mâna la reconstrucţia unei Europe sănătoase. Fie ca focul să ardă relele şi să îmi lase patria curată.

Post de pe Soirs (acum restricționat)

Imensă compasiune pentru naţionalişti. Şi e nevoie să ai compasiune pentru ei, fiindcă, dacă ne gândim bine, în epoca noastră sunt singurii care au pierdut pe toate planurile. E destul de limpede încotro merg lucrurile: problemele globale vor avea soluţii globale, naţiunea e condamnată. Foarte probabil, o întoarcere la naţiune nu se va întâmpla niciodată. Nici la zilele ei de glorie, nici la romantismul ideologiei de secol XIX, nici la factualitatea graniţelor străjuite de poliţie şi steaguri… – Ce să le mai reproşezi naţionaliştilor? Au plătit pentru tot: pentru economie, pentru istorie, pentru două războaie mondiale, pentru postcomunism. Sunt perdanţii exemplari. Am chiar un fel de duioşie pentru aceşti primitivi sentimentali. Desueţi, greoi, pedanţi, erau cândva în avangarda popoarelor. Soluţia pe care au încercat-o la istorie părea aproape perfectă: o coerenţă etno-culturală, o istorie comună, o mândrie comună. Azi, e de ajuns să priveşti peisajul: toţi au câştigat câte ceva – numai ei pierd. Câştigă cosmopoliţii, câştigă liberalismul triumfător (libera circulaţie a capitalurilor, mărfurilor şi mâinii de lucru), câştigă stânga tiersmondistă (care vede în mondialism o uniune a popoarelor), câştigă finanţismul oligarhic, multiculturalismul, comunitarismul, ecologismul; până şi apolitismul… Toate mişcările, ideile şi atitudinile au câte un loc în indiferenţierea caldă a viitorului. Numai naţionaliştii, numai partida lor e devastator pierdută. Văd cum pierd teren zi după zi. Cum totul merge radical împotriva lor, a viziunii ultraconservatoare, integriste şi autarhice despre univers. Graniţele se dezintegrează, idiomurile se topesc, identităţile şi tehnologiile fuzionează, lucrurile înaintează perseverent spre expansiune, lucrativ şi amestec. E mai degrabă simpatic; în general, indiferent. Te gândeşti la Mishima. La genul acela de stupiditate înflăcărată şi onestă. Probabil că o să ne fie dor de ei.

Nu sunt înscrisă în nicio organizație românească de dreapta și, după cum văd că merg lucrurile, nici nu cred că mă voi înscrie prea curând. Bineînțeles că aș vrea să mă adun cu niște oameni cu care împărtășesc aceleași idei, idealuri, lecturi, planuri. Dar decât să militez, pe lângă lucrurile care mi-s dragi, și pentru altele în care nu cred, mai bine nu mai militez deloc.

Nu mi-am ales eu individualismul ăsta, cred că el m-a ales pe mine. Am fost pe la mulți, dar nu m-am simțit acasă niciunde. Poate o să se nască și mișcarea mea. Dacă nu, o să mă descurc singură în continuare.

Particip, însă, la acțiuni atunci când pot, pentru oricine din aripa asta subțire și blamată de toți. Pentru că nu mi-am găsit pe unii cărora să le aparțin, mi-s la fel de dragi toți și aș lupta cu toată inima alături de oricare dintre ei, dacă sunt de acord cu cauza.

Din păcate, lupta asta a devenit sinonimă cu comemorarea. Îmi place coliva, dar nu trebuie neapărat să o mănânc printre oameni în cămăși verzi. Face și bunica în fiecare sâmbătă din postul paștelui, plus în alte zile de peste an. Știu să-mi fac și singură la o adică, doar nu degeaba oi fi o femeie tradiționalistă. Dacă stau bine să mă gândesc, îmi vine mai degrabă să dau cu bocancul într-un geam decât să stau cu mâinile încrucișate la un parastas.

La o ultima comemorare la care am fost mi-a venit să plâng. Mi-au dat lacrimile de tristețe că nu suntem în stare să ne facem nici măcar propriul discurs, ci doar să cităm circulări și scrisori. Mai și spunem “noi nu suntem demni să vorbim despre asta, așa că o să dăm citire spuselor înaintașilor noștri”. Au fost buni înaintașii, mi-s dragi, i-am citit, știau ce vorbesc, într-adevăr. Dar n-ar fi fain să avem cuvintele proprii? N-ar fi frumos să fim și noi în stare să ne compunem un discurs, să ne suim pe o piatră, să ni-l asumăm și să-l spunem? Eu cred că mi-ar plăcea.

Nici măcar nu mai lingem răni, lingem cicatrici demult vindecate și ne plângem de dureri în membre amputate. Pe urmă ne pozăm. Ce chipeși suntem, am mai făcut o acțiune. O acțiune de băut vin, mestecat colivă și făcut cruci. E bine, nu zic nu, dar ar fi plăcut să nu constituie majoritatea.