Birtkenau

Nu credeam să-nvăț a mă minuna vreodată de România, dar iată că s-a întâmplat. A ținut Regele Mihai un discurs în Parlament și toată lumea s-a emoționat până la lacrimi. Să vezi și să nu crezi, pe tot facebookul, pe toate blogurile, în toate ziarele, la toate televizoarele e deversată o cantitate impresionantă de regi și regine, prinți și prințese și chemări de reîntoarcere la monarhie. Până azi cunoșteam o singură femeie regalistă, care ne invita la bere în fiecare an de ziua lui Mihai. Acuma, peste noapte, și-au dat toți seama că monarhia e ceva minunat. Ce-mi place manipularea media, ce-mi plac masele credule.

Euforie generalizată și alta nu, la competiție cu laringele sfântului Ioan Gură de Aur expus în București pentru pupat (sunt convinsă că atunci când o să moară domnul rege toată țara o să fie în lacrimi și o să vină să-și depună omagiile). Nu pot să nu apreciez pofta de estetică pe care o au românii mei. Eu asta am înțeles, că le-a plăcut de Mihai fiindcă a vorbit frumos, că are habar cum se ține un discurs și că se pricepe la metafore și piruete din condei. Super. Oratoria educată și pieptănată este calea spre prosperitate.

Da, a fost un discurs frumos și emoționant. Cam ca o telenovelă. Te prinde, îți ia ochii, îți distrage atenția de la orice te preocupa, te lasă moale și pregătit pentru publicitate.

Recunosc că și eu, ca aproape orice om normal, mă uit cu jind la perioada interbelică și că într-adevăr atunci era monarhie. Mai recunosc și că mă ung pe suflet ideile tradiționaliste. Mă întreb, totuși, de ce omul ăsta, fost rege, așa de întreg la minte și de estet cum îl vedeți, se pretează la un așa circ cu discursuri storcătoare de lacrimi de la gospodine. Mă mai întreb și de ce fanionul regalității stă la B1TV și de ce Băsescu încearcă să ne convingă că monarhia e bună și frumoasă (asta după ce a încercat să câștige extremiștii mai slabi de inimă cu povestea despre Antonescu).

Monarhia ne aduce nouă lapte, carne, brânză, ouă. Ne mai aduce încremenire în proiect, lipsa meritocrației mai ceva ca acum și câte și mai câte lucruri minunate. Cu siguranță democrația nu e mare brânză, dar oare țările care sunt acum monarhii o duc bine fiindcă au regi și regine? Mă îndoiesc profund. Dar probabil că alegeți asta tot pe considerente estetice, e mai ușor de scandat re-ge decât pre-șe-din-te.

Serios acuma, eu dacă vin în Parlament și țin un discurs frumos, împănat cu chestii plate și neimportante, vă extaziați de mine? Nu, că nu-s regina Dina Birtkenau. Ce pot să zic? Biciușca mamii tale de popor, care ai ajuns să te entuziasmezi că un moșulete poate să țină un discurs coerent. În curând o să-l puneți rege pe Dan Puric, că și ăla se pricepe la fel de bine să rumege platitudini și să spună multe fără a spune de fapt nimic.

 Articol de Ovidiu Nahoi în Dilema Veche 

Declaraţie-şoc a ministrului de Finanţe polonez Jan Vincent-Rostowski, săptămîna trecută, în Parlamentul European:

„Trebuie să salvăm Europa, cu orice preţ. Pericolul unui potenţial război, în următorii zece ani, deşi acum nu facem planuri pentru următorii zece ani, este un scenariu la care ar trebui să ne gîndim. Dacă «zona euro» ar dispărea, dacă ar exploda, atunci există riscul ca UE să nu supravieţuiască. Dacă UE nu va putea să îndure acest şoc, atunci tot proiectul european ar fi în mare pericol, ceea ce ar duce la situaţia în care, peste cîţiva ani buni, vom avea de înfruntat un alt foarte mare pericol. Am folosit această comparaţie pentru a arăta politicienilor cu care am vorbit cît de gravă este situaţia“.

Mulţi ar putea ridica miraţi din sprîncene: război în Europa? De neimaginat, mai ales că marea majoritate a celor care populează astăzi bătrînul continent n-au trăit vemurile ultimei mari confruntări militare. Războiul nu face parte din memoria noastră, el este doar un subiect de cărţi şi filme. Este adevărat, chiar lîngă noi, românii, Iugoslavia s-a prăbuşit sîngeros, în debutul anilor ’90. Dar totul părea atunci atît de departe, chit că pînă în acele locuri nefericite ajungi doar în cîteva ore de mers cu maşina… Ar exista multe argumente împotriva ideii că un război în Europa ar mai fi posibil. Dar cît de valide mai sînt acestea, în toiul furtunii ce a cuprins astăzi întreaga Uniune? Iată cîteva argument împotriva războiului şi cîteva contraargumente.

„Liderii europeni nu vor permite asta“

Dar despre ce lideri este vorba? Despre vizionarii secolului XX? În nici un caz! O prăbuşire a proiectului european nu doar că va aduce în scenă, ci va fi chiar opera unui alt tip de lideri, cu totul diferiţi. Îi simţim deja, în zone deocamdată periferice ale scenelor politice naţionale, dar din ce în ce mai activi şi influenţi. Naţionaliştii flamanzi, de exemplu, care reuşesc să facă din constituirea guvernului belgian o ecuaţie imposibilă. Activiştii Jobbik din Ungaria, cu ideile lor iredentiste, care au influenţat puternic adoptarea unei constituţii cu aer de secol XIX. „Adevăraţii finlandezi“ ori neoliberalii slovaci din SaS, care, în minoritate fiind, reuşesc să determine guvernele fragile din ţările lor să condiţioneze planul de ajutorare a Greciei de acordarea unor garanţii, imposibil de oferit, pentru fiecare ţară în parte. Pentru ei, orgoliul naţional e mai important decît salvarea Europei. În Franţa, sub ameninţarea electorală a Frontului Naţional, liderii UMP aflaţi la putere îngroaşă în mod penibil tonul la adresa românilor, pe care îi prezintă naţiunii drept responsabili de toate relele posibile. La fel, extrema dreaptă olandeză împinge guvernul de la Haga spre o poziţie iraţională, îndreptată împotriva admiterii României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen. Şi exemplele pot continua. Nu cultura compromisului îi caracterizează pe liderii de acest gen. Ci, mai curînd, promisiunea lor de a apăra „cu orice preţ“ interesul naţional, de a repara nedreptăţi istorice, reale sau închipuite. Ce vor face ei odată ajunşi la putere? Îşi vor dezamăgi alegătorii, dînd dovadă de „slăbiciune“ şi negociind? Sau vor merge „pînă la capăt“?

„Nu mai sînt motive de război în Europa“

Ni se pare. Proiectul integrator şi succesul economic şi social al Europei ultimelor decenii nu a făcut decît să acopere tensiuni vechi, care pot fi reaprinse în momente de criză. Diverse „Antante“ şi „Sfinte Alianţe“ ar apărea imediat, state mai mici şi mai slabe urmînd a gravita în jurul „marilor puteri“.

Cum „piaţa unică“ va deveni o amintire, imediat va izbucni o competiţie pentru obţinerea de privilegii comerciale şi subordonarea economică a celor mai mici de către cei mai mari – un fel de colonialism pe teren propriu, prin intermediul unor mari companii sprijinite, de astă dată făţiş, de căre guvernele statelor mari. Toată această bătălie pentru „împărţirea prăzii“ va genera conflicte inimaginabile azi. Să nu uităm apoi de problemele locale: escaladarea tensiunilor dintre valoni şi flamanzi, noul avînt al naţionalismelor basc, catalan, corsican, reaprinderea conflictelor dintre români şi unguri sau unguri şi slovaci. Ca să nu mai vorbim despre Balcani! Dispariţia proiectului integrator va duce la redescoperirea proiectelor naţionale. Problema în Balcani este că fiecare naţiune (bulgară, română, greacă, albaneză, macedoneană, sîrbă) vrea să fie „mare“. Numai că o naţiune „mare“ presupune cel puţin un vecin „mic“. Şi nebunia nu se termină niciodată.

Cetăţenii europeni nu mai au chef de războaie

De ce ar accepta cetăţeanul european de azi să moară într-un şanţ, în loc să se bucure de cel mai bun loc de trăit din lume: slujbă plătită generos, concedii lungi, beneficii sociale, mîncare gustoasă, oraşe şi sate minunate? Pentru ce ar urma el îndemnurile unor lideri loviţi pe scufiţă? Aşa ar fi, dacă nu am fi văzut revărsările de violenţă din mari oraşe ale Europei. Cine le-a animat? Sînt membrii unei noi generaţii, care au avut prea puţin acces la stilul de viaţă al europeanului de vîrstă şi condiţie medie. Sînt tineri lipsiţi de posibilitatea găsirii unei slujbe din care să trăiască decent, imigranţi din a doua generaţie, neintegraţi şi în criză de identitate, tot felul de alţi rebeli fără cauză.

Mulţi dintre ei poate s-ar avînta într-un război de-adevăratelea, dacă nişte lideri lipsiţi de scrupule le-ar oferi – pentru prima oară în viaţă – un scop. Le-ar deschide înaintea ochilor perspectivele unei „lumi mai bune şi mai drepte“, i-ar îmbăta cu lozinci naţionaliste sau, mai simplu, le-ar sugera că poţi jefui şi viola fără să ţi se întîmple nimic după aceea. În definitiv, aceste ingrediente au contribuit din plin la drama iugoslavă. Desigur, toate aceste lucruri nu sînt astăzi probabile. Dar sînt posibile. Şi, să ne aducem aminte de o vorbă veche: „Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească!“.